Proză fantastică: Oana Maroti
Tocmai mă trezisem, dimineaţă, frumos, odată cu răsăritul, la ţară, într-o încăpere rustică, românească şi mă întindeam de zor, căscând. Am deschis larg ferestrele şi încercam vreo două exerciţii de respirație, pe fondul sonor al ciripitului de păsărele.
O nouă zi începea. Cu asta în gând şi mare satisfacţie mi-am umplut plămânii cu o gură bună de aer curat şi am expirat cu ochii închişi, când am simţit o acţiune dureroasă în stomac. Cineva îmi dăduse un pumn. Deschid ochii în agonie, picând pe jos şi văd motanul, o creatură de mărimea unui om puternic, pe care sclipea blana verde, cum sclipesc penele pe răţoi. Un motan bine îngrijit îmi dădea în freză.
- Stai bă, ce faci?
Nu răspundea, continua să-mi care picioare.
- Miau, hello, salut, hallo, olá… vorbeşti vreo limbă străină?
Motanul nimic, tot dă-i să sune cu ale lui.
O voce de-afară, de-aproape strigă:
– Dă-te mai la stânga!
Motanul se dă mai la stânga şi aud aparatul foto. Un om cu bască şi tricou roz, pe care nu I-am recunoscut, fotografia întreaga scenă.
Acum, ridică mortăciunea de guler şi dă-i un pumn! Aşa, aşa, superb! Gata, am terminat aici, hai să mergem!
Am picat pe parchet, ochii mi-erau umflaţi, n-am văzut mare scofală, decât coada enormă a motanului, de un verde sclipitor, care a şi dispărut foarte rapid. Auzeam păsărelele şi-un muget de vacă, la distanţă. Totul se petrecuse în câteva minute, motanul plecase, la fel şi fotograful, rămăsesem doar eu şi memoria mea nu ştia cum să claseze ultimele evenimente.
Underground Art & Literature - open access to culture 