Sfarsit de saptamana, incerc sa rezist cum pot depresiei. E plin de oameni în parcuri, ceea ce face mai greu să te retragi, să plângi liniștit după o sesiune de urlături și înjurături, că ești ca sclav pe teritoriul altcuiva, nu ai job, nu-ți permiți chirie, mănânci ce poți, lucrezi mult extra și invizibil pentru cine te ține în viață, pentru că în orașul ăsta mare pari a nimănui.
Dacă îți iei cortul în spinare, ai nevoie de spate, iar în un oraș ca ăsta, protecția vine de la mafioți. Te protejează îndatorindu-te, exploatând sensibilitățile, iar femeile singure sunt direct vizate… Nu ne formează în IT, dar ne programează pentru partiuri private, implicit, ca singură alternativă de scăpare… ți se promite să faci un ban… mai vinzi ceva, turism în floare… cu victime la orice colț de stradă. Refuzi? Esti mort.
Pentru mulți dintre cei de pe stradă, veniți din zone rurale, ce li se propune îi lasă tămpți, șterge memoria, nici pantalonii nu și-i mai ridică… iar la spital vor fi tratați cu desconsiderare, când de fapt e o demonstrație clară de proastă abordare.
O femeie cere ajutor… oferta e destulă; se propune mărită ori prostituție. Un bărbat cere ajutor; dacă nu e bolnav și urât, se găsește o urâtă să îl exploateze… așa primim ajutor.
Nici să vorbesc cu măica mea la tel nu pot, că e jignită și ea… poate fi in spital, ca nimanui nu-i pasa. Nu e educatie sa ii pese cuiva. Mandria iese la iveala des intr-un: A mi que me importa tia. Dacă mă sună cineva la 10, sunt data afară din casă… Înainte de un interviu, cineva urla. Așa nu faci nimic. Psihicul e îngreunat de agresivitate verbală.
Nu îmi permit nimic și suspin gândindu-mă la papuci de iarnă, pentru că e frig.
Acelasi scenariu s-a repetat in fiecare oraș in care am lucrat mai mult de 10 ani. După ce mi-am prezentat proiectele de incluziune diferitelor instituții de stat, uși închise, urmări, ciudățenii, dubioși și dubioase, încercând să se apropie să îmi propună o afiliere religioasă ori de partid și, după refuz, excludere totală.
Tot încerc să iau legătura cumedicul, iar de fiecare dată când trebuie să pun în scris simptomele și prin ce trec, devine tot mai greu. De data aceasta, nu am renunțat, desi online nu s-a putut si interfata imi arata ca nu am medic delegat. M-am dus direct acolo să văd dacă pot găsi ajutor – sau măcar să-mi fac o programare. M-au trimis la un medic de gardă, pentru mai târziu. Între timp, am așteptat cu o carte, afară. În cele din urmă – după mai multe încercări de a contacta medicul online, de a-mi verifica identitatea, de a scana cardul de sănătate, de a vorbi cu alte două persoane și de a aștepta ore în șir – am reușit să obțin programarea, care era destul de urgentă pentru mine... doar ca să aflu că a fost stabilită pentru săptămâna următoare, chiar la clinica de urgență unde mă aflam deja.
Este 10 octombrie. Dacă ies la plimbare câteva ore, cel mai probabil mă voi confrunta, săptămâna viitoare, cu o criză de gelozie nefondată și voi fi dată afară din casă în timp ce sunt bombardată cu insulte… sau voi găsi frigiderul gol, ca act de răzbunare. Ce să fac între timp? Unde să mă duc? Dacă ajung în stradă, pe ploaie, la trei dimineața, singurii oameni dispuși să mă ajute sunt cei care vor să mă fută – la propriu –, iar serviciile sociale nu au locuințe de urgență nici pentru mamele cu copii care nu-și pot plăti chiria si au fost evacuate. Cineva ca mine nu este o prioritate. Așa că iată-mă aici, singură într-un oraș mare, făcând tot posibilul să supraviețuiesc în aceste condiții.
><><><><><
Es fin de semana e intento contener la depresión lo mejor que puedo. Los parques están abarrotados de gente, lo que dificulta retirarse a llorar en paz tras una sesión de gritos y maldiciones; uno se siente como un esclavo en territorio ajeno: sin trabajo, sin dinero para el alquiler, comiendo lo que encuentra, cumpliendo jornadas largas e invisibles para quien te mantiene con vida, porque en esta gran ciudad parece que no perteneces a nadie.
Si te echas la tienda a cuestas y te lanzas a la carretera, necesitas una espalda fuerte; y en una ciudad así, la protección viene de las mafias. Te protegen endeudándote y explotando tus vulnerabilidades; las mujeres solas son en focus... no nos forman para empleos en informática, pero nos programan implícitamente para fiestas privadas como única salida... te prometen la oportunidad de ganar algo de dinero... vendiendo cuatro cosas, aprovechando el auge del turismo... con víctimas en cada esquina.
A muchos de los que viven en la calle —gente llegada de zonas rurales— las ofertas que reciben los dejan aturdidos, como si les borraran la memoria; ni siquiera se molestan en subirse los pantalones... y en el hospital los tratan con desprecio, a pesar de que es un caso evidente de un enfoque erróneo.
Una mujer pide ayuda... y sobran las ofertas: matrimonio o prostitución. Un hombre pide ayuda; a menos que sea enfermo, aparecerá alguna mujer fea de mentalidad para explotarlo... así es como conseguimos ayuda. Si aun respiramos en estas tieras, unos consideran que les apartenemos...que nos tienen que dominar, que venimos gratuito por sus placeres personales...2026, asi se ve la sociedad Barcelonesa. Similar a la Corsicana.
Ni siquiera puedo hablar con mi madre por teléfono: a ella también la insultan... Si alguien me llama a las diez, me echan de casa... Antes de una entrevista, alguien empieza a gritar. Así es imposible hacer nada. La psique queda aplastada por la agresividad verbal.
No puedo permitirme nada, ni medicinas, y lo de ir al médico no me ayudó en nada con esto. Suspiro al pensar en unas zapatillas de invierno, porque hace frío. El mismo escenario se repitió en todas las ciudades donde trabajé durante más de una década: tras presentar mis proyectos de inclusión a diversas instituciones estatales, me topé con puertas cerradas, represalias y situaciones extrañas —personajes sospechosos que intentaban acercarse para proponerme afiliaciones religiosas o políticas—, seguidas de una exclusión total una vez que me negué.
La depresión se agrava tras cada episodio de maltrato verbal. Intenté buscar ayuda, pero no logro contactar por internet con el médico que el sistema me asignó, lo cual me coloca en una situación absurda. Mientras tanto, se me dio un ultimátum de vivienda que hace que todo se derrumbe. Saber que no tienes dónde poner la cama tranquilamente me hace llorar espontáneamente, sin parar… como expliqué a emergencias. Existo entre ofensas y puedo salir cuando mi cara está menos hinchada, pero esto pasa muy poco.
Cada vez que debo poner por escrito mis síntomas y lo que estoy viviendo, me resulta más difícil hacerlo. Esta vez no me rendí. Al no llegar de apuntarme online fui directamente allí para ver si podía encontrar ayuda —o al menos concertar una cita—. Me derivaron a un médico de urgencias para más tarde. Mientras tanto, esperé fuera. Finalmente —tras varios intentos de contactar a mi médico por internet, verificar mi identidad, escanear mi tarjeta sanitaria, hablar con otras dos personas y esperar durante horas— logré conseguir la cita, que para mí era bastante urgente... solo para que me la programaran para la semana siguiente en la misma clínica de urgencias donde me encontraba.
Es 10 de octubre. Si salgo a caminar durante varias horas, lo más probable es que la semana siguiente me enfrente a un ataque de celos infundado y me echen de casa en medio de una sarta de insultos, en tormenta... o que encuentre la nevera vacía como acto de venganza. ¿Qué hago mientras tanto? ¿A dónde voy? Si amanezco en la calle bajo la lluvia a las tres de la mañana, las únicas personas dispuestas a ayudarme son aquellas que quieren follarme —literalmente—, y los servicios sociales no tienen plazas de emergencia para madres con hijos que no pueden pagar el alquiler. Alguien como yo no es una prioridad. Así que estoy sola en una gran ciudad, haciendo todo lo posible por sobrevivir dadas las circunstancias.
